 
Sala de cultura a fost aproape plina la spectacolul lui Tudor Gheorghe ,,Mahala, mon amour”. Intelectuali, functionari, personalitati politice si publice au ocupat spatiul cu inconfundabilele vestimentatii de la ....., de la ........., de la ......si la........ E vorba de cateva magazine locale de haine, mai de Doamne ajuta!, din oraselul despre care se face vorbire. Pardesiul etno cu decoratiuni de lana colorata, taiorul cu guler si doua fundite la buzunare, tunica de catifea pictata au umplut prima parte a salii. Langa respectivele accesorii se disting costume masculine fara identitate, ca, deh, intre un Armani si un Musceleanca greu se vad diferente. Pantalonul e tot pana la pantofi, haina are tot doua maneci iar oarecarele accesorii masculine sunt destul de plicticoase si terne.
Imbracata cu o uniforma cu insertii de lana colorata, imi ocup locul din ultima parte a salii, langa un domn corpolent, amic, pare-se, cu medicul din stanga lui. Lumea e colorata, binevoitoare, asa cum sunt masele de intelectuali provinciali, insetate de cultura din an in Paste, cand mai trece vreo trupa reesapata sa mai puna de-un ban, mai ales acum pe timp de criza. In Bucuresti e inflatie de artisti, parol, oamenii sunt mai ocupati, mai nervosi, mai repeziti. Dar in provincie... trai nineaca, aici criza se vede cu binoclul, pentru ca nu-s institutii multe, companii cu mii de oameni, corporatii cu organigrame incarcate. Deci, hai la comedie, in targusoarele patriei, pe unde acum un an nu trecea neam de artist. E o remarca absolut neutra, ba chiar satisfacuta, uite asa ne mai culturalizam si noi, astia de ,,la mahala’, ca sa fiu in ton cu titlul spectacolului.
Tudor Gheorghe ramane artist pe orice scena, e rapsodul cult care face educatie prin muzica si cuvant. E printre ultimii bolnavi care sufera de intoleranta la schimonosirea limbii romane, la manelizarea grotesca a liniei melodice. Tot respectul pentru incercarea lui sisifica de a indrepta cate ceva, pe ici, pe colo, dar rezultatul va fi nul, ca-n fotbal. Si arbitrii au fost ridicati de DNA ca fac blat pe fata, ce sa mai rezolve doi-trei mosi de cultura si doua-trei babe sulemenite, singurele abonate la biblioteca municipala!
Domnul de langa mine, cel corpolent, posibil intelectual, de vreme ce e la ,,pertu” cu doctorul orasului face un spectacol mai tare ca artistul de pe scena. Se pare ca nu-l incape scaunul, se misca inainte-inapoi, in sensul acelor de ceasornic, deranjand tot randul, pentru ca scaunele sunt prinse unele de altele, ca margelele tigancilor pe care le iubeste Tudor Gheorghe pe scena. O miscare: buf! - imi cade poseta de pe brate, alta - o parez si salvez in extremis sacoul pe care l-am dezbracat imprudenta. Cu un ochi sunt la Tudor Gheorghe, cu altul la domnul de langa mine. Isi scoate din trei in trei minute telefonul sa-si verifice mesajele. O fi de la SRI, de la SIE, ca prea e vigilent. Ofteaza tragic, se apleaca la urechea doctorului si sosoteste ceva, isi impreuneaza mainile la piept, le desface larg, ca-n tragediile grecesti desi pe scena Tudor, olteanul, canta sprintar.
Domnul e imaginea cetateanului cu o anumita pozitie sociala care trebuie sa fie vazut la manifestari culturale, ca sa fie in rand cu lumea buna. E un personaj absolut tragic, victima unui sistem de valori ipocrit. Ce bine s-ar simti in restaurantul de alaturi, ce organic ar respira prin porii bucalati maneaua cantata cu destul talent de Sile Pletosu! Daca Tudor Gheorghe ar canta la restaurant, ar merge cumva. Dar aici, pe scaunul stramt, printre cucoane cu taioare de catifea pictata, cu palarii de profesoare batrane, domnul nostru nu se simte in largul lui.
De fapt, nu persoana de langa mine e subiectul reflectiilor mele. Intamplarea are loc de Florii. Celebrare a primaverii, culorilor, parfumurilor. Si iar revin la sarmanul exilat de pe scaunul din sala de spectacol. Bietul de el, sarbatorise romaneste Floriile, ca un bun crestin. Se simte pe o raza de cel putin trei metri. Domnul a mancat peste cu usturoi, un pahat de vin, s-a barbierit, s-a dat cu putin parfum - il recunosc, e Cacharel Amor Pour Homme - apoi, de gura nevestei s-a tarat ca un condamnat la moarte spre actul de cultura pe care oricum nu-l intelege. Mahala? De cand mahalaua e mare eveniment cultural? Nu-i destula mahala in viata lui?
Il iert ca m-a zgaltait cu scaunul tot spectacolul, dar nu pot sa iert combinatia dezastruoasa de usturoi si Amor Pour Homme. Nu se simpatizeaza ceaiul, citricele, lemnul de trandafir, vetiverul, feriga cu usturoiul. O fi si usturoiul condiment, ba chiar considerat candva panaceu universal, dar nu se pupa cu taiorul de catifea pictata. La restaurantul lui Sile Pletosu mergea snur, la mahalaua lui Tudor Gheorghe, nu! Sunt mahalale intre mahalale, asa cum sunt si amoruri intre amoruri!
De fapt, pestele n-are nici-o vina, usturoiul la fel. Oricum, sunt Floriile si oamenii pastreaza traditiile. Cred ca problema e la mine, prea ma sclifosesc cu parfumuri de firma. Mai bine s-ar gandi si Cacharel asta sa adauge usturoi in Amor Pour Homme, editie limitata pentru o mahala intr-o zi de Florii.
 |
