  Deschid geamul, increzatoare in cele cateva raze de soare primavaratice. Sper ca dincolo de sticla etansa a termopanului de rigoare sa respir toata seva virgina a naturii renascute, sa ma patrund de vigoarea ciclica a Universului, bla, bla ,bla.
Eroare, vecina cu oroarea, asa cum eu sunt vecina cu personajul noctambul de la apartamentul 5. Tipul isi face simtita prezenta locativa, incepand cu miezul noptii, printr-o tuse in cascade grohaitoare si prin maneaua cotidiana. De pilda, azi, mi se serveste generos o litanie Guta-ista despre valoare si bani. Chipurile, dacă ai bani, ai si valoare. Inchid repede geamul, cu riscul de a nu fi partasa la nasterea în direct a naturii. Cantecul si-a facut insa efectul persuasiv. M-a pus pe ganduri, cu alte cuvinte.
De cand am negociat acum doi ani salariul - eu în defensiva evidenta, seful cu recomandari parintesti, dar paguboase pentru bugetul meu - nu m-am mai evaluat ontologic
(adica ca existenta umana, ca sa inteleaga si vecinul de la 5, pentru care adaug ca discount si cacofonia aferenta).
“Valoarea mea, valoarea mea”, poftim, incep sa-mi cant pretul ca o precupeata. Daca tot m-am suit pe taraba dramaluirii de sine, accept ca sunt valoroasa, in masura in care orice om biped (fiti linistiti, cunosc sensul cuvantului, dar am intalnit si specii umane cu patru, sase sau chiar mai multe picioare, la un singur cap mic, micut, mititel!), repet, orice om biped se comporta civilizat, nu scuipa pe strada, nu arunca hartii sau alte ambalaje, nu vorbeste urat cu batranii si copiii, nu-si deranjeaza vecinii cu lovituri sub centura aplicate covorului in afara programului de batut covoare. Evaluarea valorilor mele a inceput prost. Prea multi “nu” pe centimetru de creier. Latura pozitiva a personalitatii sta înca intr-un colt, timorata ca un copil de gradinita pedepsit de “doamna”. Cand isi va termina penitenta puerila, poate va arata oarece semne de indrazneala. Daca “doamna” viata mi-ar da o bulina rosie sau alba - sunt culori acceptate pozitiv de pustime - atunci as dezvolta cateva principii pe care le-am rumegat tot timpul, dar nu le-am expus în colectii personale toamna-iarna, primavara-vara.Un principiu molfait de mine e ca trebuie să fii vesel, putin nebun (nu patologic!), fara sa intreci masura, doar cat sa intelegi existenta ca pe o insiruire de bine si rau, frumos si sordid, victorie si infrangere.Cu asemenea guma existentiala de mestecat intelegi natura umana mai detasat. Ar mai fi un alt principiu de viata pe care il tin in buzunarul de la piept (ce romantica am devenit!). E vorba de increderea în sine, oricum ai fi, gras, urat, mai putin dotat. Ma uit la costumul care nu-mi mai vine de un an. O mica tragedie e gata sa se insinueze in constientul meu. Dar ma gandesc la colega mea, Mihaela, un schelet ambulant, cuier insipid de haine plate. Ea, probabil, se gandeste la mine si rade de suncile si colacii pe care ii expun dezinhibata. Recunosc, as schimba cate ceva, pe ici, pe colo, in partile esentiale, dar nu ma lasa covrigii matinali, calzi, crocanti, mirositori...hmmm! La pranz intervine caserola de la firma de catering, adevarata cutiuta de bijuterii culinare! Seara, acasa, tin companie camaradereasca sotului meu.Vivat prietenia, vivat tartinele cu sunca si cascaval, vivat de trei ori vivat! Cam de trei marimi trebuie sa scap pana in vara.O calimara, plina cu cerneala...chiar nu stiu ce sa schimb in stilul de viata. Emilia m-a sfatuit sa fac acel exercitiu fizic miraculos, ala cu miscatul capului de la stanga la dreapta, de la dreapta la stanga, mai direct zis, “NU!” in fata tentatiilor culinare. E o dilema insuportabila. Renunt la covrigi, bun, dar toata ziua voi fi deprimata, randamentul profesional va suferi, seful va observa si nu e bine sa intri in vizorul sefului. La pranz e si mai frustrant, cutiuta cu bijuterii de la catering e teambuildingul nostru cel de toate zilele! Renunt la cina camaradereasca si pot sa semnez actul de divort!
De maine am sa fac miscarea aia stanga-dreapta si retur numai putin, sa nu supar pe nimeni. Ma inarmez cu primul principiu (“Nebunia bine dozata”), scot din buzunar principiul numărul doi (“ Oricum ma simt bine în pielea mea!”) si execut delicat miscarea stanga-dreapta.Va voi tine la curent cu desfasurarea evenimentelor.
Deocamdata inchid geamul, maneaua de la apartamentul 5 plange “Maine-poimaine o sa moooor” si imi da peste cap toate valorile de cetatean biped.
Mai am un as in maneca: principiul numarul 3. Nu renunt total la covrigul matinal, continuu teambuildingul la caserola, aman divortul, pregatind invariabil cina camaradereasca si , surpriza!, imi cumpar un Christian Dior Plasticity Anti-Cellulite Corrective Gel care ma asigura ca-n patru saptamani voi avea coapse de silfida, ten de zana, piele ferma, fara gram de celulita. Daca valoarea mea se poate corecta asa de usor si nestresant, ca o sti Dior ce zice, doar nu-i neam de roman smecher, deci, daca o sa dau randament cu principiul 3 imi promit solemn ca in fiecare noapte voi asculta cu veneratie ontologica maneaua vecinului de la 5, ”Valoarea mea, valoarea mea”.
 |
